Patru cărți de poezie de citit vara aceasta

1. Ascultă cum plâng parantezele – Nora Iuga
În cel mai recent volum al său, de versuri, „Ascultă cum plâng parantezele”, Nora Iuga și-a dorit să se refugieze între paranteze verticale, ca un supliment necesar la titlul-propoziție imperativă, pentru ca lacrimile din suflet să se facă mai bine auzite. Suprarealistă sau, mai bine zis, oniric-dadaistă, poezia de azi a Norei este prezentată printr-un fragment din Zenobia lui Gellu Naum, un text pe care poeta și l-a adus mai aproape în așa fel, încât a considerat ca este singurul care îi poate recomanda noul volum, ce creează un adevărat suspans și dă fiori, urmând ca finalul neașteptat să adâncească taina. 

2. Not for sale - Domnica Drumea
Realitatea prezentată de Domnica Drumea nicidecum nu este una virtuală, gândită în vreo zi anume, ci o realitate traită în fiecare zi, cu haosul de care ne lovim într-un cerc gri, apărat de puterea cuvintelor nude. Aceasta este practic talentul ieșit din comun al acestei poete, cea care strecoară noul în poezia din zilele noastre.

3. Initimitate - Angela Marinescu
Cartea nu aduce cu nimic în comun de ceea ce se scrie astăzi în poezie, dar pare să fie un punct solid de dezvoltare a temelor și motivelor poetei, și, mai mult, cartea sa cea mai concisă (dar pe atât de subțire) prezintă sintagme sau motive pe care le știm destul de bine din cărțile sale anterioare. Excepție făcând câteva poeme ceva mai puțin intense. Intimitate” are câteva piese care obligă cititorul să redeschidă cartea și, surpriză, să continue de la poeziile („Lumina dimineții”,  „Blocul NU”, „Plimbare de seară”, „Sfârșit”, „Autoportret”, „Artificial” sau „Post-poezie”).

4. Spațiu privat - Elena Vlădăreanu
Acest volum arată o altă Elena Vlădareanu; o poeta fragilă, ieșită din carapacea sa, pe care și-a construit-o în carțile publicate din trecut. Cu privirea împrăștiată peste tot și cu un pachet de nervi intinși până la maximum, poeta privește de în jur, clar și critic, cu sarcasm, dar și cu cinism, și, uneori, și cu teama. Pare slabă, incapabilă de luptă, obostiă de monotonia oamenilor care o înconjoară. Semnează, calculează cu o falsă detașare ce-I dă de gol aerul de obiectivitate. În acest fel își ține carapacea compactă, spațiul privat, care este pe cale, cu fiecare poezie scrisă, să primească și alte suflete înăuntru.