Romanul „Foamea” este, practic, un sfârșit de viață surprins de scriitorul norvegian, Knut Hamsun. În numai 187 de pagini, el, cu o măiestrie uluitoare care îl va inspira până și pe Kafka, lasă pe umerii unui singur personaj întreaga greutate a romanului.
Un biet scriitor de rând, personajul se străduiește prin mai multe căi să nu cadă într-o latură rea, în ciuda mrejelor întinse de sărăcie.
Luptând pentru supraviețuire, personajul se ceartă cu un Dumnezeu groaznic care, în viziunea sa, îl trage de fiecare dată înapoi, fiind într-o contradicție continuă („eram tot mai pornit împotriva lui Dumnezeu din cauza necazurilor necontenite pe care le îngrămădea în capul meu”).
Discuțiile cu sine, monologurile care îi arată lumea așa cum este, îl țin pe linia de plutire, reușind să facă față în lupta cu nebunia.
Există și momente de bucurie, o mână de articole scrise în detrimentul a câtorva coroane, îl fac să mai uite de detaliile necurate ale vieții, dar toate acestea sunt de scurtă durată.
Întrebarea „(...) cu ce mă făcusem atât de vinovat, încât sâ merit o astfel de prigoană”,
este drumul pe care se pleacă în momentul deschiderii acestei cărți, astfel, fiecare cititor are șansa de a găsi răspunsul mai devreme sau mai târziu.
