Vreau să spun încă de la începutul acestui drum numit recenzie, că am citit această
carte pe nerăsuflate. În stilul său caracteristic,
Cărtărescu te face să zâmbești la întâlnirea cu pasajele cărții lui, fie că
citești în casă, în autobuz, metrou sau tren. Cartea este alcătuită din trei
povestiri trăite de autor, spuse cu un haz inconfundabil.
Prima povestire – Antrax, vă poartă pe aripile unei atmosfere de suspans.
Autorul primește un plic „dubios” din Danemarca, din care se scurge un praf
misterios, iar interiorul pare să conțină și mai mult praf, după crezarea lui,
ceea ce îl determină atât pe el, cât și pe soția lui, Ioana, să ia drumul
poliției pentru a preda plicul buclucaș. O ocazie mai bună pentru satirizarea
Poliției Române nici că se putea. „Pregătiți” la orice oră să țină piept
amenințărilor teroriste, organele îi trimit dintr-un birou în altul, pe bieții
oameni, lăsându-i să aștepte foarte mult pe la uși. Pentru cei doi, plicul nu mai
este misterios, praful se răspândește în atmosferă, iar Cărtărescu simte că
începe să delireze. Într-un final, plicul este deschis și, spre surprinderea
tuturor, acesta nu conținea antrax ci câteva fotografii ale unui cetățean
danez. Finalul este fabulos, dar ca să-l gustați din plin trebuie să citiți
povestirea.
A doua povestire – Frumoasele străine, este cea care dă și titlul
cărții și este în același timp și cea mai stufoasă ca întindere și ca
profunzime a mesajului. Doisprezece scriitori din țara noastră sunt trimiși în
Franța, timp de două săptămâni, încercând să facă, prin mijloace tipice, să
apropie oamenii de cultură. Mircea Cărtărescu devine în această parte a cărții
ceva mai sarcastic, forțat de împrejurimi, să critice totul, chiar și pe el,
stingherul scriitor, care citește peste granițe în fața unor spectatori interesați
mai mult de traiul din România. Și dacă tot am pomenit de țara noastră, autorul
subliniază și câteva probleme ale ei, văzute de europeni.
Ultima povestire – Bacoviană, este cea mai plină de
umor, istorisind o perioadă antedecembristă, cu peripețiile unui autor,
dar mai tânăr, care tocmai publicase două volume de versuri (Poeme de amor și
Faruri, vitrine, fotografii). O aventură pe lângă Bacău, într-un
sfârșit de toamnă, pe un frig ce tăia totul în calea lui și pe o foame și mai
tăioasă. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Cărtărescu se
lovește de restaurante închise, mâncare ce se transformă în câteva pahare de
coniac ieftin, și un public format din 3-4 persoane, toate astea după
citirea câtorva poezii într-un cămin cultural plin-plinuț. Mai mult decât
atât, ființa cu chip de înger, cum și-o imagina el, este o liceeancă plină de
coșuri, o „târfă” urâtă. O vizită pe înserate la crucea de la Mărășești și
masa mult așteptată, care nu este altceva decât un tuci plin de ciuperci,
bineînțeles, bune de mâncat, sunt cireșele de pe tort.
