Frumoasele străine - Mircea Cărtărescu

Vreau să spun încă de la începutul acestui drum numit recenzie, că am citit această carte pe nerăsuflate. În stilul său caracteristic, Cărtărescu te face să zâmbești la întâlnirea cu pasajele cărții lui, fie că citești în casă, în autobuz, metrou sau tren. Cartea este alcătuită din trei povestiri trăite de autor, spuse cu un haz inconfundabil.

Prima povestire – Antrax,  poartă pe aripile unei atmosfere de suspans. Autorul primește un plic „dubios” din Danemarca, din care se scurge un praf misterios, iar interiorul pare să conțină și mai mult praf, după crezarea lui, ceea ce îl determină atât pe el, cât și pe soția lui, Ioana, să ia drumul poliției pentru a preda plicul buclucaș. O ocazie mai bună pentru satirizarea Poliției Române nici că se putea. „Pregătiți” la orice oră să țină piept amenințărilor teroriste, organele îi trimit dintr-un birou în altul, pe bieții oameni, lăsându-i să aștepte foarte mult pe la uși. Pentru cei doi, plicul nu mai este misterios, praful se răspândește în atmosferă, iar Cărtărescu simte că începe să delireze. Într-un final, plicul este deschis și, spre surprinderea tuturor, acesta nu conținea antrax ci câteva fotografii ale unui cetățean danez. Finalul este fabulos, dar ca să-l gustați din plin trebuie să citiți povestirea.

A doua povestire – Frumoasele străine, este cea care dă și titlul cărții și este în același timp și cea mai stufoasă ca întindere și ca profunzime a mesajului. Doisprezece scriitori din țara noastră sunt trimiși în Franța, timp de două săptămâni, încercând să facă, prin mijloace tipice, să apropie oamenii de cultură. Mircea Cărtărescu devine în această parte a cărții ceva mai sarcastic, forțat de împrejurimi, să critice totul, chiar și pe el, stingherul scriitor, care citește peste granițe în fața unor spectatori interesați mai mult de traiul din România. Și dacă tot am pomenit de țara noastră, autorul subliniază și câteva probleme ale ei, văzute de europeni.

Ultima povestire – Bacoviană, este cea mai plină de umor, istorisind o perioadă antedecembristă, cu peripețiile unui autor, dar mai tânăr, care tocmai publicase două volume de versuri (Poeme de amor și Faruri, vitrine, fotografii). O aventură pe lângă Bacău, într-un sfârșit de toamnă, pe un frig ce tăia totul în calea lui și pe o foame și mai tăioasă. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Cărtărescu se lovește de restaurante închise, mâncare ce se transformă în câteva pahare de coniac ieftin, și un public format din 3-4 persoane, toate astea după citirea câtorva poezii într-un cămin cultural plin-plinuț. Mai mult decât atât, ființa cu chip de înger, cum și-o imagina el, este o liceeancă plină de coșuri, o „târfă” urâtă. O vizită pe înserate la crucea de la Mărășești și masa mult așteptată, care nu este altceva decât un tuci plin de ciuperci, bineînțeles, bune de mâncat, sunt cireșele de pe tort.