Pe primul l-am făcut, cum a spus și Nichita Stănescu, târziu,
la 29 de ani, la București, acolo unde se află și Nini îngropat, chiar în primăvara acestui an. Sincer, nu știu ce
mi-a venit. Pur și simplu am văzut o reclamă pe o rețea de socializare și,
pasionat și de sport, pe lângă literatură, mi-am zis într-un monolog de circa
treizeci și cinci de minute că pot și eu. Și am putut!
Antrenamentele nu se pot compara nicidecum cu cursele
propriu-zise. La antrenament ești tu cu tine; te gândești la multe chestii: nicidecum la timpul scos, ci la
ceva de mâncare, la un film vizionat din pat, la floricelele gustoase făcute chiar de
tine, la un somn dulce sau la o carte perfectă într-o zi ploioasă. Dar la
cursă…, la cursă, este adevărat, ești iar tot cu tine, dar și cu încă vreo
15000 de oameni în jur. Presiunea își spune cuvântul. Diminețile parcă sunt mai
reci. Din sectorul în care te afli nu se vede elita (elita stă tot timpul în
prima linie); Oare pot și eu vreodată să
fiu acolo? m-am întrebat. Posibil!
a spus o voce din interiorul meu. Dacă te
antrenezi mai bine. Simți în ceafă răsuflarea celorlalți concurenți din spate, alte câteva mii. Le-am spus că le arăt eu, dar unii m-au învins lejer.
M-am împrietenit după curse cu oameni. Putem discuta câțiva metri mai încolo? mi-a transmis o siluetă uriașă.
Câțiva metri mai încolo era Casa Poporului. Uriașul s-a sprijinit de un semn de
circulație, așa cum un copil și-ar îmbrățișa tatăl când este gata să primească
ceva. Uriașul a tăcut o clipă, nu știa de unde să înceapă. A închis ochii preț de câteva secunde, apoi a revenit, comunicându-mi cu un zâmbet larg, lustruit probabil
de cel mai iscusit stomatolog, că am alergat bine. Asta se întâmpla la
Bucharest International Marathon by Constantina Diță, undeva prin aprilie; a
doua mea cursă. I-am strâns mâna și i-am mulțumit. Apoi i-am cerut numărul de
telefon pe care, spre rușinea mea, l-am memorat greșit. Cea de-a doua cursă o
terminasem în 47 de minute și 16 secunde. La prima tăiasem finish-ul în minutul
53 și 27 de secunde.
Și tot în primăvară am vizitat Bucureștiul încă o dată. Clinica
bolnavilor de alergare are mulți
pacienți, cum am mai spus, peste 15000. Tratamentul rezervat acestor pacienți
constă într-o doză de câțiva kilometri, 10, 21 sau 42. Organizatorii tot timpul au
și ei un plan, iar participanții nu trebuie să fie îngrijorați de ceva, căci apucă
să fie premiați întotdeauna. Kit-urile sunt mereu pline și constau în săculețe
personalizate, numere de concurs, vouchere de reduceri la diverse mărci,
tricouri dedicate cursei, câteva dulciuri, băuturi isotonice și…, la finalul
cursei, prețioasele medalii. Astfel, fiecare poartă la gât nu numai urma ambiției
din timpul cursei, ci și ceva cu totul și cu totul special.
Cum spuneam, am reușit să vizitez din nou Bucureștiul odată
cu participarea la Maratonul Half Bucharest, iar acea dimineață nu mi-a fost
deloc prielnică. A fost ca o poezie de-a lui Edgar Allan Poe, neagră și plină
de hopuri. Dar nu intru în amănunte, fiindcă ține de bucătăria proprie, iar
timpul scos a fost la fel de negru. Cel mai mult contează că în vitrină
reușisem să pun a treia medalie, iar gândul deja îmi zbura la Brașov.
Acum șase luni am reușit ce îmi propusesem de foarte mult
timp. După lungi antrenamente, Brașovul, cu a lui Biserică Neagră, mă aștepta
precum un vulcan gata să erupă în aerul tare de munte. Mă aflam la mai puțin de
un minut până la start. Mă simțeam pregătit. Totodată era și prima cursă în
care se alerga și la 42 de kilometri, însă pentru mine era doar o notă de
subsol. Eram la al patrulea eveniment de acest gen, iar cuvântul „uzură” nu mai avea loc în dicționarul meu.
Gardurile din jur colcăiau de oameni. Ambiția n-are adâncime. Prietenul meu,
Iulian, mi-a facut un semn din degete, un zero și trei. Sunt ok, i-am răspuns. De pe margine, martorii începuseră să arunce
cu săgeți de blitz-uri în noi. Mi-am zis în gând: Hei, dar nici nu am început. Nu-i bai. Cu toții au devenit în
secunda următoare antrenori, ca și în fotbal, și curgeau sfaturi…
Start, dintr-o dată. Ah, fusesem luat puțin pe nepregătite,
însă îmi amintisem de București, de faptul că azi că mă voi depăși, iar la final mă va aștepta un mare urs din metal susținut de
un șnur roz și prietena mea, gata să îmi sară în brațe. Peisajul Brașovului făcea toții banii. Un traseu nemaipomenit, pe
care gambele mele cred că l-au înjurat puțin, dar la timonă eram eu. Și timpul
a fost bun.., mai bun ca niciodată. Zece kilometri și trei sute de metri
parcurși în 42 de minute, și cu diferență de nivel. Pentru mine este ceva.
Marți s-au împlinit exact cele șase luni de care am amintit
mai sus. Exact cu cinci zile înainte de a cincea cursă. Și unde se putea?
Bineînțeles, la București.
Deci, iarăși capitala, și dificultatea era la ea acasă.
Cursa începea la ora 08:00, iar trenul în care aveam să urc din Ploiești Vest,
de ora 06:22, avea să ajungă în Gara de Nord la ora 07:39. Imposibil, zic în gura mare aflat lângă casa de bilete. Prietena
mea încerca să mă urce pe coama unui val de încredere: O să fie bine, vom ajunge la timp. Nu
cred, am continuat eu, voi pierde
startul.
Totodată, problema de la Bucharest Half Maraton începuse să
mă lovească din nou. Eram secat de puteri. Începusem să transpir. Îmi venea să
renunț, dar mi-am adus aminte de vorbele lui Nichita Stănescu: Să descălecăm, degeaba fugărim cărarea moartă
/ Înspumată e zabaua ca la drumul cel dintîi. Da…, dătătoare de moral și,
în baza lor, aveam să trec prin poarta gonflabilă,
însă cu un handicap de 16 minute. Pe tricou, sub număr,
ochii lui Nichita parcă îmi șopteau coordonatele. Începuse să se vadă plutonul.
Handicapul își pierdea din litere, până ce am reușit să depășesc primul
concurent, iar de acolo alte câteva mii, dar fără să mai știu timpul scos. Dar tot acest timpul parcă se oprise în loc preț de mai puțin de o oră, atât cât îl purtasem după mine pe Îngerul blond.
Astăzi, Nichita Stănescu a revăzut străzile Bucureștiului, din nou, scriind poate o nouă poezie născută din pașii mei, iar eu am mai adăugat o medalie la colecție, pe care i-o dedic și lui, fiindcă am fost într-o zi de 13, iar 13 rămâne numărul meu norocos în această viață.
Astăzi, Nichita Stănescu a revăzut străzile Bucureștiului, din nou, scriind poate o nouă poezie născută din pașii mei, iar eu am mai adăugat o medalie la colecție, pe care i-o dedic și lui, fiindcă am fost într-o zi de 13, iar 13 rămâne numărul meu norocos în această viață.
