Publicăm
mai jos câteva fragmente din Creionul
de tâmplărie.
Am fost, în iarna lui 1979, la lansarea
volumului Va fi liniște,
va fi seară al lui Virgil Mazilescu, la librăria de la Scala. Ningea
greu, se lăsase noaptea și farurile mașinilor de pe Magheru te orbeau. Așteptam
afară, în fața librăriei, sporovăind cu câțiva poeți optzeciști, dintre care
doar unul sau doi debutaseră deja. Era o atmosferă mondenă, lumea venea ca să
se vadă, să mai schimbe noutăți, Mazilescu era un poet încă tânăr, foarte la
modă, și eu, care nu‑l văzusem niciodată, așteptam să deslușesc în mulțime, în
lumina tremurătoare a nopții, pe cineva care să semene cu poezia mazilesciană
pe care‑o știam deja bine din primul său volum. „Uite‑l“, îmi zice Madi, colega
mea de facultate, ce avea să devină poeta Mariana Marin, și ochii ei cafenii,
migdalați, se aprind deodată. Madi avea să rămână, până la moartea lui
Mazilescu, și apoi până la propria ei moarte tragică, nu o admiratoare, ci mai
degrabă o preoteasă a cultului poetului ce se lansa în seara aceea. A devenit
și iubita lui într‑o vreme, pentru că în boemă dragostea se împărtășește prin
trup și poezie cu aceeași înfrigurare. Amândoi acești poeți nefericiți au ars
lumânarea la ambele capete, topindu‑se înainte de vreme odată cu ea.
Și
iată‑l pe Mazilescu, trecând printre noi fără să ne‑arunce nici o privire,
bărbos, ursuz, cinic, cu un aer de duritate care m‑a contrariat. Nici o
legătură între figura sa și versurile elaborate intelectual și emoțional,
aducând când cu Kavafis, când cu Pessoa, din Va fi liniște, va fi seară. Mi‑a fost de la‑nceput
antipatic și așa avea să‑mi rămână până la capăt. N‑am intrat în librărie, așa
că nu știu nici cine‑a vorbit la lansare, nici ce‑a spus Mazilescu. Nu m‑am dus
să iau un autograf pe cartea lui.
Un foarte tânăr poet, discipol
obedient al maestrului, s‑a dus cu cartea la el și a ieșit iarăși afară, în
zăpada fleșcăită din fața librăriei, citind autograful, nedumerit și
melancolic. S‑a apropiat de noi, care tropăiam de frig, și ne‑a‑ntrebat: „Băi,
ce‑nseamnă chestia asta, «boule», e‑n franțuzește, nu‑i așa? Parcă glob, sferă…
Ce‑o fi vrut să spună Mazilescu? S‑o fi referit oare la poezia lui sau a mea?“
„Ia să vedem“, i‑am zis, și am citit dedicația. Cu litere lăbărțate pe o pagină‑ntreagă,
Mazilescu îi scrisese doar atât: „Boule, învață de‑aici să scrii poezie!“ Și
semnase narcisic și grandios. Junele poet continua să pronunțe cuvântul pe
franțuzește, bâlbăind într‑o confuzie totală: bul… bul… bilă… sferă… Nu‑i venea
să‑și creadă ochilor. A trebuit să ne vadă tăvălindu‑ne de râs minute‑n șir ca
să‑nțeleagă. A rămas jignit de moarte, dar până la urmă, ca un învățăcel Zen
pocnit din senin cu toiagul în cap de maestru, a interpretat și mitocănia asta
ca o manifestare a geniului: „Băi, nu mai râdeți, înseamnă că Virgil ține la
mine, nu‑i trântești așa, oricui, din senin, un «boule» în autograf…“
***
Când
mi‑a ieșit al doilea volum de versuri, Poeme
de amor, abia scăpat din mâinile cenzurii și ciopârțit ca vai de
el, au scris despre el câțiva oameni la care nu m‑aș fi așteptat niciodată,
oameni în vârstă pentru care aveam mare admirație. Unul dintre ei a fost Paul
Georgescu, pe care‑am ajuns să‑l cunosc bine. Dar câteva biete rânduri într-o
carte n‑au cum să cuprindă, măcar și superficial, imaginea unui personaj atât
de extraordinar.
L‑am
întâlnit în perioada lui de romancier, după ce în armată primele cincizeci de
pagini din Coborând mă
lăsaseră fără suflare. Știam deci bine cine e Paul Georgescu înainte să‑l fi
văzut vreodată, dar nu știam cum e. Și aici era tot farmecul și toată nebunia.
Scriitorul stătea într‑un bloc
singuratic, greoi, străvechi de pe Sfântul Constantin. Obiceiul lui era să
invite câte‑un confrate sau doi pentru câte‑o noapte‑ntreagă de șuetă literară,
așa încât se sosea la el pe la nouă seara și se pleca pe la cinci dimineața, de
obicei cu mintea în stare de perplexitate și ebuliție în același timp. Eu am
fost prima dată cu Ștefan Agopian, și încă o dată cu Norman Manea.
După ce sunai la ușa lui, auzeai
un fel de țopăit venind din fundul apartamentului, foarte bizar dacă nu
fuseseși prevenit din vreme. Țopăitul dura mult, cineva se apropia parcă sărind
într‑un picior, cu mare greutate, de holul de la intrare. Gâfâitul ființei de
dincolo de ușă parcă o curba înspre noi și în sfârșit o făcea să se dea larg la
o parte. În prag apărea un om incredibil de chinuit și de bolnav, în pijama cu
dungi, umflată de un pântec enorm. În ciuda luptei pentru aer din plămânii săi,
la capătul țopăitului într‑un picior (pe când celălalt, și parcă și o mână, atârnau paralizate)
bătrânul zâmbea larg în barba albă, nerasă de zile‑ntregi, cu singurul dinte,
galben și strâmb, rămas în toată gura. Îl urmam în sufragerie, unde două femei,
una devastată de vârstă, cealaltă încă frumoasă și plină de bunătate, se îngrijiseră
să‑ntindă o masă opulentă. Oaspeții uitau însă adesea să mai mănânce.
